{literal}
Lumea Copiilor

Povesti


  • Sarea in Bucate

    A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.



    Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: - Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine? - Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi. -Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

    Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie: - Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? - Ca zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse. - Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.

    Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

    Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa: - Cum mă iubeşti tu, fata mea? - Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.

    Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: - Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

    Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise: - Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul... - Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.

    Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine.

    Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.

            Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face.

    Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.

    Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.

    Unde să stea ea la vorbă deşartă, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.

    Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

            Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

    Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.

    Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.

    Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.

    Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.

    Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: - Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor. - Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi dc neam, şi de treabă. - Ea e găsită, mamă. -Şi cine este? O ştiu eu? - Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.

    Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţa să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare.

    Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dânsul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.

    Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.

    Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.

    În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca.

    Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijăască să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.

    După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

    - Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine? - Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire. - Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.

    Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.

    Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru: – Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.

    Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.

    Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.

    Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.
    Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
    Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus. Read more »

  • Şoricelul Snor

    A fost o dată un şoricel care dormea toată ziua. Avea codiţa lungă şi subţire, urechile frumos rotunjite şi blana impecabilă — că doar dormea atât de mult că nu apuca să o tocească şi să o smotocească.
    Ceilalţi şoricei din vizuină îl porecliseră şoricelul Snor pentru că sforăia cât era ziua de lungă. Deschidea ochii mici ca două bobiţe de piper numai când simţea miros de mâncare.



    Caşcavalul afumat era cel mai bun ceas deşteptător pentru Snor. Cum se întorceau şoarecii de la vânătoare şi treceau cu bucăţele de caşcaval pe lângă culcuşul lui, cum se lua somnorosul nostru după ei.

    Părinţii îl certau aproape în fiecare zi şi se rugau de el să se apuce o dată de treabă.
    — Ori te duci la vânătoare ca toţi şoarecii responsabili, ori te trimit la şcoala de şobolani şi te angajezi la un laborator de ştiinţă. Nu se poate măi tată să dormi toată ziua şi să te trezeşti doar când îţi vine caşcavalul la nas… ne faci şi de răs, zău aşa!

    — ZZZZzzz… Snor adormea în timp ce Tata şoarece încă îl mai dojenea.

    Azi aşa, mâine aşa, părinţii nu ştiau ce să mai facă iar burtica lui Snor se rotunjea tot mai mult, umflându-se cu caşcaval şi somn. Familiile de şoareci începuseră să cârcotească şi nu prea mai erau de acord să-şi împartă prada cu şoricelul somnoros:

    — Păi ce-i asta? Eu îmi pun coada la bătaie, rod saci de grâu, mă fugăresc toate mâţele, mă alungă oamenii cu mătura şi mă momesc cu otravă, ca să mănânce leneşul ăsta? a ţipat într-o zi un şoarece cam de vârsta lui Snor în timp ce şoricelul nostru adormise cu caşcavalul în braţe.

    — Scoală-te, măi, mamă, că râde toată lumea de tine. Ditamai şoricelul să adormi cu mâncarea în lăbuţe… l-a zguduit îngrijorată mama şoricel.
    Snor a deschis un ochi, a mai luat o gură din bucata de caşcaval şi a adormit la loc.
    — Sfidare! Au ţipat toţi şoarecii.
    Trezit de strigătele lor, şoricelul a deschis amândoi ochii şi a mormăit:
    — Ei nu mai faceţi atâta gălăgie, fraţilor… Credeţi că eu vreau să dorm aşa? Nu ştiu ce am. Doar vă amintiţi şi voi că acu ceva vreme eram cel mai agil şoricel şi vă aduceam cele mai gustoase rotiţe de caşcaval. Nu ştiu zău de ce adorm aşa… şi n-apucă bine Snor să-şi termine vorba că s-a şi pus pe sforăit.

    Tata şoricel îl privi curios pe şoarecele mai tânăr care iscase revolta.
    — Ia arată şi mie caşcavalul ăla din care i-ai tăiat lui Snor pentru cină.
    — Păi…l-am aruncat.

    Toată şoricimea a făcut „Vaaai”.
    — Ai aruncat tu bunătate de mâncare?

    Şoarecele se uita în jos şi nu ştia ce să răspundă. Înşelăciunea lui ieşea la iveală.
    — Bine, recunosc. I-am pus somnifere în caşcaval pentru că mă enerva.
    Mama lui Snor s-a aşezat pe o rolă de caşcaval ca să nu leşine.
    — Da’ cu ce ţi-a greşit băiatul meu?! a întrebat uiimit tatăl.
    — În fiecare seară aducea mai mult caşcaval decât mine; şi mai bun. Toate şoricioaicele chicoteau şi glumeau cu el. Toate bătrânele îl alintau şi-l mângâiau pe urechi. Părinţii mei voiau să mă angajeze la laborator că ziceau că nu sunt bun de vânătoare… Iertaţi-mă, vă rog eu!

    Şoricimea a făcut iar „Vaaai!”.
    — Şi acuma cum îl trezim? A întrebat mama lui Snor suspinând.
    — Mâine o să fie ca nou.
    „Uraaa!” a strigat şoricimea.

    Şi uite aşa şoricelul Snor a redevenit şoricelul vânător, spre bucuria părinţilor lui care acum puteau să se relaxeze şi să se bucure liniştiţi de bătrâneţe. Şoricimea a fost aşa de indignată de trădarea şoarecelui tânăr încât a insistat să fie trimis neapărat la un laborator, „să lucreze cu oamenii şi să ne lase în pace”. Lui Snor i-a fost însă milă de el şi a convins pe toată lumea să-i mai dea o şansă. Acum cei doi adună mâncare împreună şi se antrenează pentru a deveni tot mai agili şi săltăreţi.

    Şi-am încălecat pe-o rotiţă de caşcaval
    Şi v-am povestit un caz real.

    Poveste scrisă de Zăpăcita Read more »

  • Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici

    de Fraţii Grimm

     Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos.
            Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"



            Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, cu gura roşie ca sângele şi cu păr negru ca abano - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Oglinda-i răspunse:
            - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
            - Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă!
            La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, o dată se îngălbeni şi se înverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă: şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă chemă un vânător şi-i porunci:
            - Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o şi drept mărturie că mi-ai îndeplinit porunca să-mi aduci plămânii şi ficatul netrebnicei!
            Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
            - Vânătorule drag, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă!
    Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
            - Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: "Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!"
            Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuie să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai trecea pe acolo în fugă un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa.
            Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
            Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci ca şi când de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăparea... Într-un sfârşit începu să alerge şi gonea întruna peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească.

            Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe:
            - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Şi oglinda-i răspundea:
            - Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
    Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai adevărul.
            Vezi, însă, că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trecea tot mai frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei.

     În căsuţă, toate lucrurile erau mititele dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rânduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane, aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.
            Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare taler, ciupi câte-o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte-o înghiţitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
            Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi de îndată ce se făcu lumină în căsuţă îşi dădură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare. Şi atunci primul pitic zise:
            - Cine a stat pe scăunelul meu?
    Al doilea urmă:
            - Cine a mâncat din talerul meu?
    Al treilea:
            - Cine a muşcat din pâinişoara mea?
    Al patrulea:
            - Cine a luat din legumele mele?
    Al cincilea:
            - Cine a umblat cu furculiţa mea?
    Al şaselea:
            - Cine a tăiat cu cuţitaşul meu?
    Al şaptelea întrebă şi el:
            - Cine a băut din cupa mea?
    Primul pitic cătă în jur mai cu luare-aminte şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
            - Cine s-a culcat în pătuţul meu?! se minună el.
    Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
            - Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
    Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada, care stătea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire. Apoi îndreptară spre Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
            - Doamne, Dumnezeule, apucară ei să strige, tare frumoasă mai e copila asta!
    Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia şi aşa trecu noaptea.

            Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi începură s-o întrebe cu blândeţe:
            - Cum te cheamă, fetiţo?
     - Albă-ca-Zăpada! răspunse ea.
    - Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.
    Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir a păr totul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa şi cum gonise toată ziulica prin pădure, până ce dăduse peste căsuţa lor. După ce o ascultară fără să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
            - Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
            - Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada şi de atunci rămase la ei.
    Ea îngrijea acum de toate treburile casei şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi din această pricină piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:
            - Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!

    Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă femeie de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o întrebă:
            - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Atunci oglinda îi răspunse:
            - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
            - Dar colo, ascunsă-n munţi,
            - Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
            - Şi-i mult mai frumoasă!
    Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţă.
            Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o piardă din nou, căci atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia pizma îi chinuia sufletul fără răgaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătrână neguţătoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască.
            Schimbată astfel la înfăţişare, o porni peste cei şapte munţi şi într-un sfârşit se pomeni în faţa căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
            - De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
    Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
            - Bună ziua, tuşică dragă, da' ce ai matale de vânzare?
            - Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă neguţătoreasa. Cingători de toate culorile.
    Şi vicleana scoase una, împletită din mătase bălţată.
            "Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă, gândi fata, aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar n-o fi foc..."
    Trase zăvorul, o pofti să intre şi-şi cumpără cingătoarea cea frumoasă.
            - Vai ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia.
    Albă-ca-Zăpada n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar băbuşca o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moartă.
            - Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o şterse repede pe uşă.
    Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pitici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parcă-ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar şi încetul cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate câte s-au întâmplat şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
            - Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te, barem de-acu' încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă!
    Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu aşteptă să treacă bine pragul palatului şi se duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
            - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Iar oglinda pe dată îi răspunse:
            - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
            - Dar colo, ascunsă-n munţi,
            - Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
            - Şi-i mult mai frumoasă!
    Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvăleşte tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta! "Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără de greş, ca să-ţi viu de-a binelea de hac!" Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit.
            După aceea îşi schimbă hainele şi luă înfăţişarea unei băbuţe gârbovite de ani. Şi iarăşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi. Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşă şi strigă:
            - Marfă bună de vânzare, marfă bună!
    Albă-ca-Zăpada cătă afară pe geam şi spuse:
            - Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
            - Da' de privit cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa?

    Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimbă pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcuse pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră din preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
            - Ia vino încoa' la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!
    Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate mădularele, arătându-şi puterea ucigătoare şi biata copilă căzu jos, fără viaţă.
            - Acu' s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor! rânji la ea femeia cea haină şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească.
    Dar, spre norocul fetei, înserarea coborî curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndată ce-o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viaţă bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetând copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi reveni în fire, ca şi când ar fi dormit numai niţeluş şi prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineaţa piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu mai deschidă nimănui uşa, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
            În ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi aşezându-se în faţa oglinzii se grăbi s-o întrebe:
            - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
            - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
            - Dar acolo, ascunsă-n munţi,
            - Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
            - Şi-i mult mai frumoasă!
    Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de mânie. "Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!" Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plămădi un măr otrăvit. La înfăţişare mărul era nespus de frumos; alb ca spuma, pe-o parte, şi rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa îşi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată astfel trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte pitici.
            Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:
            - Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!
            - Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da' până una alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!
            - Nici nu mă gândesc să-l iau, răspunse Albă-ca-Zăpada, n-am voie să primesc nimic!
            - Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? strecură ea cu viclenie întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o eu.
    Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.
            Albă-ca-Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr şi când o văzu pe ţărancă muşcând din el nu mai putu răbda şi întinzând mâna pe fereastră luă jumătatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură că şi căzu jos, fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
            - Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu' piticii n-or mai putea să te învie!
    Plecă de acolo cât putu de repede şi când ajunse la palat întrebă iar oglinda:
            - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
            - Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga ţară!
    Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită o inimă pizmaşă...

            În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! Atunci o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate. Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă de parcă s-ar fi aflat doar în somn şi-n obraji avea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
            - Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî. Ar fi mare păcat! grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea.
            O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l aşezară acolo, şi de fiecare dată rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb şi-n urma acestora o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita-i frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
            Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu nesaţ ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
            - Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce v-o pofti inima!
    Dar piticii îi răspunseră:
            - Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
    Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi ardoare:
            - Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul nu mai pot trăi fără s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
    Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghiţise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, şi domniţa deschise ochii, ridică uşurel capacul sicriului şi se sculă în capul oaselor. Şi era din nou vie de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
            - Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
    Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
            - Cu mine eşti, cu mine!
    Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit adause:
            - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
    Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag... Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie. La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă... După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
            - Oglinjoară, oglinjoară,
            - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
    Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
            - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
            - Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă!
    Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o mai apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar cum nu-şi găsea o clipă de linişte, gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
            Şi de cum păşi în sala tronului, dădu ochii cu Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
            Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei. Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire împreună cu tânărul împărat şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre...
    Read more »