Pe uşa strâmbă a căsuţei afumate,

                        O babă a ieşit pe-afară

                        Cu şalul vechi în spate.

                        Când s-a topit omătul din ogradă?

                        E-un firişor de iarbă pe cărare,

                        Ori i se pare?

                        De n-ar durea-o trupul cum o doare,

                        S-ar apleca să-l vadă…

                        Întinde mâna searbădă şi rece,

                        Să prindă-n ea bănuţii calzi de soare,

                        Pomana primăverii care trece.

                        Şi râde-n tihnă… şi-a adus aminte

                        De-un nepoţel cuminte.

                        Şi pentru că i-e cald la mâini

                        Cum nu i-a fost de-atâtea săptămâni,

                        Zburătăceşte-n treacăt o găină.

                        Aruncă o privire spre fereşti

                        Şi, mărunţică, trece drumul la vecină,

                        Ca să mai afle veşti…

                        Prin grădini,

                        Pe lilieci,

                        Stau ciorchini

                        De muguri plini,

                        Crisalide verzi din care

                        Scoate-n vânt corniţe reci

                        Frunza verii viitoare…

                        Ger uitat de iarna sură

                        Prin zăvoiul zgribulit,

                        Cu omătul netopit.

                        Pe sub tufe de răsură,

                        A adus cu el aseară

                        Vânt din munte,

                        Ploi mărunte,

                        Grindină cât un grăunte

                        Şi trei fagi, aşa-ntr-o doară.

                        A trecut pe ulicioară

                        Şi s-a dus

                        Pe deal în sus,

                        Şi pe geamuri mi-a lăsat

                        Fir de ferigă presat,

                        Flori de zahăr, stele reci

                        Şi căsuţe de culbeci.

                        Şi-n lumina dimineţii,

                        Geamurile mele par

                        File dintr-un vechi ierbar,

                        Unde-ar fi presat băieţii

                        Ierburi nalte şi-nfoiate,

                        Albe flori înfrigurate,

                        Adormite-n fund de lacuri

                        Din răscrucea altor veacuri.

                        Rază nouă-mi intră-n casă.

                        Întârzie cu mirare

                        Peste prag, peste covoare,

                        Se ridică la fereastră

                        Ca să vadă ce-i în glastră,

                        Poleind cu aur dulce

                        Un mănunchi de busuioc

                        (Poate-şi caută un loc

                        Să se culce?)

                        Şi rămâne aninată,

                        Nebunatică şi vie,

                        De-o garoafă de hârtie

                        Ruptă şi decolorată.

                        Şi deodată, floarea veche

                        Râde, roşie ca para,

                        Că şi-a pus-o la ureche

                        Primăvara…

                        Cu tulpină de cârcel,

                        A sărit un gândăcel

                        Cu mustăţile de aţă.

                        Alţi gândaci mărunţi şi roşii,

                        Care-şi poartă fiecare

                        Ochelarii pe spinare,

                        Dorm la soare, somnoroşii

                        Iar pe-un fir de păpădie

                        Ce se-nalţă, drept, din iarbă,

                        Suie-un cărăbuş cu barbă,

                        În hăinuţa aurie.

                        Suie, mândru şi grăbit,

                        Să vestească-n lumea mare:

                        – Prea cinstită adunare,

                        Primăvara a sosit!

                        Ploi călduţe şi uşoare,

                        Fir de ghiocel plăpând,

                        Cântec îngânat de gând,

                        Sărbătoare…

                        Zumzet viu prin zarzări. Oare

                        Cântă florile la soare?

                        Că pe crengi de floare pline,

                        Nu ştii: flori sunt, ori albine?

                        Pentru cine?

                        Pentru tine, primăvară,

                        Care-aduci belşug în ţară,

                        Care vii,

                        Peste câmpii,

                        Cu bănuţi de păpădii

                        Şi cu cântec de copii!

                        Numai pete mari, de soare…

                        Doar din frunza cafenie

                        Putrezită-n umbra rară,

                        Iese-un pui de păpădie

                        Să mai vadă ce-i pe-afară.

                        Se întinde drept spre cer

                        Pe codiţa lui de gumă.

                        Dar când vede că nu-i glumă,

                        Că-i tot brumă

                        Şi-i tot ger –

                        Îşi adună pămătuf,

                        În tecuţa-i vătuită,

                        Pentru-o zi mai potrivită,

                        Soarele călduţ, de puf!

                        Ce-o mai fi şi asta oare,

                        Că-i din cap până-n picioare

                        Numai motocei de scrum?

                        Cu mlădiţele plecate,

                        Stă pe loc şi se socoate:

                        S-ar întoarce – nu mai poate,

                        S-ar ascunde –

                        N-are unde!

                        I-e ruşine de copii,

                        Că din muguri aurii

                        I-au ieşit, în loc de flori…

                        Mâţişori!